Emil Racoviţă- „A şti sau a nu şti, aceasta este întrebarea”

Text si imagini: Gheorghe Racoviţă

Emil Gheorghe Racoviţă (n. 15 noiembrie 1868 la Iaşi, m. 19 noiembrie 1947 la Cluj), biolog român de renume mondial, explorator polar, fondator al biospeologiei şi al primului institut de speologie din lume. Provenea dintr-o veche familie moldovenească, atestată documentar încă din secolul XVI şi din care au făcut parte oameni de vază şi chiar domnitori intraţi în istorie prin ctitoriile şi actele lor de vitejie, aşa cum a fost Mihai Racoviţă. Tatăl său, Gheorghe Racoviţă, cunoscut îndeosebi sub numele de Gheorghieş, de profesie magistrat, a jucat un rol important în viaţa culturală şi intelectuală a Iaşiului, fiind unul dintre fondatorii societăţii „Junimea”. Mama, Eufrosina, născută Stamatopol, s-a dedicat în întregime îngrijirii singurului din cei trei copii cărora le dăduse viaţă, pe ceilalţi doi pierzându-i prematur din cauza unor boli necruţătoare.

Emil şi-a petrecut primii ani în ambianţa plină de căldură şi dragoste părintească a conacului de la Şorăneşti, un mic sat din ţinutul Vasluiului în care tatăl moştenise o frumoasă moşie. Şi-a început învăţătura la Iaşi ca elev al lui Ion Creangă, omul de la care a moştenit neaoşul grai moldovenesc pe care l-a folosit chiar şi în cuvântări rostite în cadrul protocolar al Academiei Române. A continuat-o tot la Iaşi, mai întâi la Liceul Naţional, apoi la liceul privat „Institutele Unite”, unde a fost coleg cu Sava Atanasiu, Grigore Antipa, Dimitrie Voinov şi Nicolae Leon şi unde i-a avut ca profesori, printre alţii, pe istoricul Alexandru D. Xenopol, chimistul Petre Poni şi geologul Grigore Cobălcescu. Cel din urmă a jucat un rol cu adevărat decisiv în alegerea căii pe care tânărul său elev avea să se angajeze mai târziu, căci a ştiut să-i însămânţeze în cuget o dragoste faţă de natură care se va transforme nu peste mult timp într-o nestăvilită pasiune. Cu aceasta, sederea in Franta a lui Emil Racovita parea sa se fi incheiat, fiindca obligatia de a-si satisface stagiul militar l-a adus inapoi la Iasi. Insa nu pentru mult timp, caci peste numai o luna primea din Liege o scrisoarea prin care i se propunea sa ia parte la o expeditie ce urma sa exploreze tarmurile Antarcticei. Era o oferta mult prea imbietoare pentru ca Racovita sa nu se angajeze fara ezitare in temerara calatorie. Astfel a devenit el naturalistul expeditiei antarctice belgiene, organizate si conduse de locotenentul de marina Adrien de Gerlache de Gomery si desfasurate la bordul vasului „Belgica” intre 1897 si 1899.

Ea a fost cea dintai care a avut ca obiectiv nu descoperirea de pamanturi inca necunoscute, ci efectuarea unor cercetari si observatii stiintifice complexe, si tot cea dintai care a petrecut o intreaga iarna polara in mijlocul banchizei australe. Pentru a infaptui acest program, 19 oameni s-au urcat pe o corabie care, masurand doar 32 m in lungime si 6,5 m in latime, era cu adevarat o simpla „coaja de nuca”, in trainicia careia ei trebuiau sa se increada. Iar riscurile s-au dovedit a fi atat de mari, incat doi dintre ei au platit cu propria lor viata indrazneala de a le fi infruntat.

Dar ceea ce a primat a fost faptul ca expeditia s-a incheiat cu un rasunator succes, in dobandirea caruia naturalistul roman a contribuit din plin. Norvegianul Roald Amundsen, viitorul cuceritor al Polului Sud si participant la expeditia belgiana in calitate de prim-ofiter, avea sa afirme mai tarziu ca Racovita a fost pentru toti „un tovaras nepretuit de placut si un explorator plin de indemnuri”. In plus, lui i se datoreaza si neobisnuit de bogatul material stiintific colectat de-a lungul intregului periplu, caci s-a intors in Europa cu 1200 de piese zoologice si 400 de piese botanice, la care se adauga observatiile extrem de amanuntite pe care le-a facut cu precadere asupra balenelor, focilor si pasarilor antarctice. Pentru studiul aprofundat al acestui material au fost solicitati nu mai putin de 74 de specialisti, Racovita rezervand pentru sine elaborarea a patru lucrari. Dar, din pacate, nenumaratele indatoriri carora va trebui sa le faca fata in anii urmatori nu i-au ingaduit sa finalizeze decat una singura, cea consacrata balenelor. Astazi se mai stie ca in arhiva Muzeului de Istorie naturala „Grigore Antipa” din Bucuresti exista un manuscris de 513 pagini, redactat doar partial in forma definitiva si care ar fi trebuit sa constituie o a doua lucrare, avand ca subiect focile. Iar faptul ca ea nu a vazut lumina tiparului este cu atat mai regretabil, cu cat cea dintai a servit multa vreme ca punct de referinta in literatura de profil.

In atare situatie, era limpede ca singurul loc unde se putea ingriji in conditii optime de valorificarea pretioaselor sale colectii era Laboratorul „Arago”, si profesorul Lacaze-Duthiers l-a primit cu bratele deschise. Mai mult chiar, a socotit ca discipolul sau a dovedit suficiente calitati pentru a se numara printre cei la care se gandea ca i-ar putea fi succesori. Asa se face ca, la 1 noiembrie 1900, Emil Racovita a fost numit subdirector al laboratorului, functia de director fiindu-i incredintata lui Georges Pruvot, iar in anul imediat urmator, aceiasi doi colaboratori ai sai au devenit codirectori ai periodicului „Archives de Zoologie experimentale et generale”, cea mai prestigioasa revista de specialitate din Europa, pe care tot el o infiintase in 1872.

Aceasta a fost expresia de departe cea mai convingatoare a felului in care Racovita ajunsese sa se impuna in comunitatea stiintifica a Frantei, pentru ca a fost singurul caz in care responsabilitati atat de insemnate au revenit unui strain care abia trecuse de 30 de ani. Pe de alta parte, insa, noile atributii il vor solicita din plin, caci imprejurarile nu ii vor catusi de putin prielnice. In pofida unor idei mai degraba preconcepute pe care multi le au astazi despre ceea ce se intampla, cu mai bine de un secol in urma, intr-o tara considerata pe drept cuvant ca focar al culturii europene, insuficienta resurselor financiare a facut ca totul sa se desfasoare sub semnul unei severe economii. O demonstreaza convingator faptul ca, pentru a asigura bunul mers al laboratorului si aparitia regulata a revistei, Racovita a facut uz resursele financiare obtinute din exploatarea mosiei de la Soranesti. Dar multiplele dificultati cu care va fi confruntat de-acum inainte vor fi departe de a-l descuraja.

In vara anului 1904, in timpul uneia din obisnuitele croaziere de cercetari pe care personalul laboratorului le intreprindea in bazinul rasaritean al Mediteranei, Racovita a facut o vizita in Cueva del Drach, o renumita pestera din Insula Mallorca. Aici, in apele intunecate ale unuia din marile lacuri pe care le adaposteste aceasta cavitate, el a capturat un mic crustaceu, inca necunoscut in stiinta si pe care il va descrie sub numele de Typhlocirolana moraguesi.

Dupa ce pacea a fost reinstaurata, in viata lui Emil Racovita a survenit o a doua cotitura, nu mai putin importanta decat cea dintai. In vara lui 1919, el a fost solicitat, tot printr-o scrisoare, sa vina la Cluj pentru a sprijini cu competenta si prestigiul sau organizarea celei dintai universitati romanesti din Transilvania, proaspat integrata in frontierele Romaniei. In 1896 fusese vorba de posibilitatea de a studia vietuitoarele din tinuturile antarctice. De data aceasta, era chemat sa-si slujeasca patria si a dat din nou acordul, dar numai daca ar fi putut crea in cadrul noii universitati un institut de cercetari stiintifice. Si cum conditia i-a fost acceptata fara rezerve, la 26 aprilie 1920 era promulgata legea care consfintea nasterea Institutului de Speologie din Cluj, primul de acest gen din intreaga lume si avandu-l ca director pe insusi ctitorul sau.

In viziunea lui Racovita, acest institut nu a insemnat ceva cu totul nou, ci cadrul oficial in care avea sa functioneze de acum incolo vechea intreprindere „Biospeologica”, ceea ce insemna totodata si transferarea in capitala spirituala a Transilvaniei a epicentrului biospeologiei mondiale. A fost, deci, firesc ca el sa conserve rolul de coordonare pe care singulara intreprindere privata il avusese de la bun inceput. Si tot atat de firesc a fost faptul ca Racovita a venit la Cluj insotit de Rene Jeannel, in calitate de subdirector al Institutului de Speologie si de profesor de biologie la Facultatea de Stiinte. In 1922, celor doi pionieri ai biospeologiei li se va alatura zoologul elvetian Pierre Alfred Chappuis, caruia ii va reveni functia de director adjunct. Din personalul stiintific au mai facut parte asistentii Valeriu Puscariu, Radu Codreanu si Letitia Cheveresanu, dar contributia lor la cercetarile speologice va fi incomparabil mai redusa. 

Nerabdator sa patrunda in pesterile Muntilor Apuseni, Racovita si-a inceput campanile biospeologice din vara lui 1921, dar doi ani mai tarziu, o sincopa pe care a suferit-o in pestera Ghetarul de la Scarisoara l-a obligat sa renunte definitiv la acest gen de explorari. In schimb, a trebuit sa faca fata unui foarte lung si solicitant sir de functii si insarcinari, care nu i-au mai lasat decat foarte putin timp pentru lucrarile stiintifice.

In chiar anul stabilirii sale la Cluj, a devenit membru titular al Academiei Romane, al carui membru corespondent era inca din 1905 si al carui presedinte va fi ales in trei mandate consecutive, intre 1926 si 1929. In intervalul 1922-1926 a fost senator din partea Universitatii din Cluj, apoi rector al acesteia in 1930 si prorector in 1931. Tot in 1920 a fondat Societatea de Stiinte din Cluj, al carui presedinte a ramas pana la moarte. Din acelasi an a fost membru al Asociatiei Generale a Profesorilor Universitari, indeplinind la un moment dat si functia de presedinte al sectiei ei clujene. In 1922 a creat Asociatia culturala pentru raspandirea limbii si culturii franceze, cunoscuta mai mult sub numele de „Cercul Ronsard”. A fost membru fondator si presedinte (1921-1933) al „Fratiei Muntene”, prima societate turistica romaneasca din Transilvania. In 1928 a fost numit presedinte al Intaiului Congres al Naturalistilor din Romania (Cluj, 18-21 aprilie), calitate in care si-a adus o contributie decisiva la legiferarea ocrotirii naturii. Din 1932, a preluat cursul de biologie generala, Jeannel fiind rechemat la randul lui in Franta pentru a organiza vivariul de la Jardin des Plantes si catedra de entomologie de la Muzeul de Istorie Naturala din Paris.

In pofida acestui greu tribut platit constiinciozitati cu care a tinut sa se achite de multiplele indatoriri pe care l-e avut, Emil Racovita a ramas prin opera sa poate cel mai de seama biolog pe care l-a avut Romania. Dincolo de faptul ca a intreprins celei dintai cercetari amanuntite asupra faunei si florei antarctice si ca a fost fondatorul incontestabil al biospeologiei ca disciplina stiintifica, el a avut meritul de a fi formulat principii de incontestabila valoare in studiile zoologice, toate axate pe ideea ca o specie nu poate fi cunoscuta cu adevarat decat atunci cand i se stabileste nu numai pozitia sistematica si aria de raspandire, ci si intreaga ei istorie. Mai mult chiar, a fost singurul biolog roman care a elaborat o teorie originala cu privire la evolutia lumii vii, teorie in care a insistat asupra rolului deosebit de important pe care izolarea il joaca in aparitia unor specii noi si care include o definitie inedita a speciei, formulat inca din 1912: o colonie izolata de consangeni. A subliniat, de asemenea, influenta majora pe care mediul artificial al omului a facut din acesta singura specie a carei populatie mondiala inregistreaza o crestere exponentiala, tragand repetate semnale de alarma asupra pericolelor care decurg din criza ecologica pe care tot omul este cel care a declansat-o.

Dovada cea mai concludenta a felului in care i-au fost apreciate roadele necurmatei sale munci o constituie reactia comunitatii stiintifice internationale. Emil Racovita a fost membru titular al Societatii Zoologice a Frantei (1893) si presedintele de onoare al acesteia (1925), membru al Societatii romane de Geografie (1900), membru de onoare al Societatii Naturalistilor din Romania (1900), membru al Societatii de Geografie din Paris (1900), membru al Societatii de Geologie a Frantei (1901), membru al Societatii Entomologice a Frantei (1906), membru corespondent al Societatii Zoologice din Londra (1910), presedinte al Societatii Speologice din Paris (1910), membru corespondent al Societatii de Stiinte naturale din Barcelona (1922), membru al Institutului national de Antropologie din Paris (1922), doctor honoris causa al Universitatii din Lyon (1923), membru al Societatii Etnografice romane (1923), membru al Societatii de Biologie din Paris (1925), membru al Societatii romane de Geologie (1930) si presedinte al acesteia (1934), membru corespondent al Societatii spaniole de Istorie naturala din Madrid (1930), membru fondator al Societatii de Biogeografie din Paris (1935), membru corespondent al Academiei de Medicina din Paris (1944), membru al Societatii Zoologice din Londra (1947).

Abnegatia si devotamentul cu care s-a angajat in dezvoltarea stiintei si culturii i-au fost rasplatite si de autoritatile de Stat. In strainatate, i s-a decernat titlul de Cavaler al Ordinului Leopold II al Belgiei (1899), precum si cel de Cavaler (1922) si apoi de Comandor (1927) al Legiunii de Onoare franceze. In propria-i tara, fost distins cu mai multe medalii si decoratii, precum Steaua Romaniei (Ofiter in 1899 si 1922, Mare Ofiter in 1928 si Mare Cruce in 1942), Bene Meriti (Clasa I in 1900), Coroana Romaniei (Mare Cruce in 1930), Pentru Merit (Comandor in 1931), Meritul Cultural pentru Stiinta teoretica si practica (Cavaler in 1931, Ofiter in 1934 si Comandor in 1943), Rasplata Muncii pentru 25 de ani in Serviciul Statului (1932), Serviciul Credincios (Mare Ofiter in 1939). 

Ultimii ani ai vietii sale au fost si cei mai duri. In septembrie 1940, Romania a fost obligata prin Dictatul de la Viena sa cedeze Ungariei partea de nord a Transilvania, in care se includea si Clujul. In atare imprejurari, Universitatea s-a refugiat la Sibiu, cu exceptia Facultatii de Stiinte, care nu si-au gasit adapost decat la Timisoara. Emil Racovita a plecat lasand intreg Institutul de Speologie in grija lui Pierre Alfred Chappuis, avantajat de calitatea lui de cetatean al unei tari neutre. A urmat o perioada in care septuagenarul profesor si-a folosit toata energia pentru a contribui la repunerea in functiune a Facultatii. Iar cand a revenit la Cluj, a fost deja prea tarziu pentru a mai face acelasi lucru si cu institutul caruia ii daduse fiinta in urma cu un sfert de veac. In 11 noiembrie 1947, a trebuit sa fie transportat din cabinetul sau de lucru direct la clinica, unde stradaniile medicilor nu l-au mai putut ajuta. A fost inmormantat in cimitirul central al orasului, cu funeralii nationale organizate de Universitatea pe care o slujise cu atat de multa generozitate.

Lucrari Publicate

• Le lobe cephalique et l’encephale des Annelides polychetes (Anatomie, Morphologie, Histologie). Archives de Zoologie experimentale et generale, Paris, 3-eme serie, IV, 1896, p. 133-343.
• Cetaces. Voyage du S. Y. Belgica en 1897-1899. Resultats scientifiques. Zoologie. J. E. Buschmann, Anvers, 1903, 142 pp., 4 pl.
• Essai sur les problemes biospeologiques. Biospeologica No. I. Archives de Zoologie experimentale et generale, Paris, 4-eme serie, VI, 1907, p. 371-488.
• Cirolanides (1-ere serie). Biospeologica No. XXVII. Archives de Zoologie experimentale et generale, Paris, 5-eme serie, IX, 1912, p.203-329, 8 fig., 14 pl.
• Speologia. O stiinta noua a stravechilor taine subpamantesti. Astra, Sectia Stiintelor naturale, Biblioteca populara, Cluj, 1, 1927, 70 pp. + 7 pl.
• Evolutia si problemele ei. Biblioteca eugenica si biopolitica a „Astrei”, Cluj, Nr. VI, 1929, 184 pp. + 30 pl.
• Opere alese. Edit. Academiei R.P.R., Bucuresti, 1964, 810 pp., 2 pl. (redactor responsabil C. Motas).
• Cugetari evolutioniste. Edit. Academiei Romane, Bucuresti, 1993, 320 pp. (editie ingrijita de Gh. Racovita).

Referinte

• Ghibanescu, Gh. Surete si Izvoade, VIII, Documente racovitesti. Tipografia Dacia, Iasi, 1914.
• Marinescu, A., Emil Racovita si expeditia „Belgica”. Edit. All, Bucuresti, 1999, ISBN 973-9431-06-2.
• Motas, C., Figuri de naturalisti. Edit. Stiintifica, Bucuresti, 1960.
• Motas, C. si Ghica, C. A., Emil Racovita. Fondatorul biospeologiei. Edit. Stiintifica, Bucuresti, 1969.
• Racovita, Gh., A sti sau a nu sti. Adevarurile vietii lui Emil Racovita. Edit. Academiei Romane, Bucuresti, 1999, ISBN 973-27-0631-7.

Text si imagini: Gheorghe Racoviţă