Istoria descoperirii Pesterii Coltului

Demult, cand inca nu erau sambete libere, si la studenti, li se puneau absente care erau apoi sterse cu albus de ou fiert proaspat, toata lumea astepta cu nerabdare ziua de 1 Mai. Daca pica bine, in mijloc de saptamana, puteai sa-ti iei o mica vacanta. Acum poti sa-ti iei mica vacanta oricand, dar pentru Clubul de Speologie Politehnica, era cel mai nimerit prilej sa organizeze o mica tabara. Cum cu un an inainte fusesem singur in Padis, am plecat si de data asta singur, cu cateva zile mai devreme direct in Padis. Pentru cei care nu stiu, in jurul lui 1 Mai, soarele intra in Focul Viu. Daca ai bafta, gasesti pestera neatinsa si ca sa intri in ea trebuie sa sapi in mormanul de zapada care astupa intrarea. Vremea a fost superba si dupa patru zile de umblat hai-hui in Padis, am plecat spre Ic unde era restul clubului. Am gasit lume cam plictisita sau poate obosita dupa explorarile sau vizitele facute asa ca in ziua de 1 Mai n-am avut nici un client la umblatul pe afara. Vremea incepea sa se strice si excursia mea pe Chicera cu Colac, a devenit de la un timp sinistra. Se innorase, batea vantul si zapada era inca mare. As fi vrut sa revin si a doua zi, dar de unul singur era totusi prea mult. Pe drumul spre cabana Tricolorul, mi-am adus aminte de "pestera de rezerva". Asa ceva se numeste o pestera la care ajungi usor si o lasi nevizitata, pana ce n-ai incotro. Prima data am intrat in Pepii, mult mai tarziu, impreuna cu niste cehi gasiti pe vale (unul a iesit din pestera cu o gaura in cap... peretele n-a vrut sa cedeze la impactul cu capul lui). Locul ala m-a atras intotdeauna, si mi-am propus sa merg acolo. Si cum pestera are un activ zdravan, pasul urmator a fost sa ma gandesc ca ar fi nimerit sa gasesc o gaura prin care sa ajung la activ. Pana aici totul era foarte simplu, scop aveam, vise la fel, imi mai trebuiau niste parteneri. La cabana o parte se pregateau de plecare, 1 Mai nu cazuse prea fericit in 1988, a fost duminica. Cand le-am spus ca mai raman o zi ca sa intru in sistemul Pepii, s-a ras si s-au facut bancuri. Cativa au ramas la cabana, asa ca dimineata devreme am plecat spre Pepii. Veneau cu mine Dragos Croitoru si inca un tip, imi scapa acum numele, care entuziasmati de perspectiva sau manati de plictiseala s-au hotarat dimineata sa vina cu mine. Dupa un ceas si jumatate am ajuns in fata la Pepii. Ceilalti doi asteptau sa le spun ce facem. Sincer sa fiu, nici eu nu stiam cum sa incep. M-am uitat la deal, am coborat aval vreo 10 metri si le-am spus ca pe aici mergem la pestera. Pentru ca cei experimentati eram Dragos si cu mine, l-am luat pe celalalt intre noi, si ne-am rasfirat pe versant. Am hotarat ca urcam putin oblic si tinem cumva valea seaca care parca se profila in dreapta. Terenul arata promitator si dupa douazeci de minute, dintre mine si Dragos se aude un strigat. Fugim acolo si in fata noastra se casca o gura de pestera, cam de un metru de inalta, trei sau patru de lata si din care batea vantul asa cum nu mai vazusem la nici o pestera. Era clar, gasisem ceva gigantic si nu putea sa fie decat intrarea in sistem. Eram a naibii de emotionati toti trei, am inceput sa topaim, sa cantam si sa zbieram. Cred ca zbieram mai mult ca sa speriem eventualul animal care putea fi inauntru. Stiam toti trei povestea cu speologul care si-a dat drumul pe coarda si s-a trezit desupra unei ursoaice care intrara pe intrarea de jos. Mai tarziu am vazut si culcusul de urs de la intrare. Aveam cu noi o singura lanterna, nici ai in prea buna stare de sanatate. Ne-am strecurat inauntru. Nici vorba de o galerie ingusta, de taras, noroaie sau altceva de genul asta. Eram intr-o galerie larga, inalta si care continua la fel, drept in fata noastra. Nu mai puteam de incantare, ne vedeam deja ajunsi la activ, pentru ca nu realizam ca activul e jos in vale la aproape 100 de metri sub noi (denivelarea in Pepii e practic nesemnificativa). Visul s-a terminat repede, dupa o panta mica, in fata noastra se casca un put larg si negru. Lanterna chioara pe care o aveam, abia lumina ca sa vedem in jurul nostru. Coarda sau alt echipament nu aveam cu noi asa ca singura solutie ca sa determinam lungimea putului era sa aruncam o piatra. Cum nu lipseau in jurul nostru, Dragos arunca una si incepem sa numaram: 1, 2, 3, 4, 5, si bolovanul nu mai ajungea jos. Fac si eu aceeasi miscare, numaram si ... nimic. Parca pe la 15 s-a auzit ceva. Facem un calcul rapid si ajungen la concluzia logica: putul da in Pepii si e adanc de probabil 70 sau 80 metri. Cum nu mai aveam ce face acolo, am iesit afara si am plecat spre cabana. Pe drum, pentru ca majoritatea plecasera, ne-am hotarat sa facem anuntul descoperirii doar la club.

Marti la club, cum e de obicei dupa o actiune mai mare, era o gramada de lume. I-am anuntat sec: Am intrat in sistemul de la Pepii. Am urmat o gramada de intrebari, le-am facut o descriere a ceea ce gasisem si am avut o singura conditie: la prima explorare trebuiau sa participe toti descoperitorii. Ne-au intrebat, conducerea clubului, cum o sa-i spunem la pestera (este dreptul descoperitorilor sa-si boteze descoperirea) si le-am spus ca numele va fi Pestera Coltului. Mai tarziu am aflat ca am avut noroc cu Valenas, pentru ca au vrut sa- i schimbe numele. Omul, de Valenas e vorba, batuse zona, si gasise o pestera mica la care i-a spus Pestera din Piatra Coltului. Daca Valenas nu gasea pesteruta acum exista doar Pestera din Piatra Coltului si nu Pestera Coltului. Revin, nu s-a putut, Dragos intra in sesiune, sau ceva de genul asta, celalalt avea alte probleme asa ca dupa ce am tras de timp cat am putut, ca sa reusim sa mergem toti, am pus de-o expeditie. Din pacate nu mai stiu exact cand a avut loc expeditia asta, stiu ca dupa ce am facut-o am plecat doi ani in Deva unde luasem repartitia si am revazut Coltului 10 ani mai tarziu.

Cred ca a fost spre sfarsitul verii. Participau o gramada de oameni, dintre oamenii cu experienta au venit Oli Patras, Boca, Adi Zirbo si cativa incepatori abia veniti in club. Nu vreau sa fac greseli, ca iara sar cativa sa muste, sau ca nu i-am pomenit sau ca i-am pomenit si n-au fost. Boca stie exact cine a fost in tura si o sa completez relatarea mai incolo. Da' am mai pus o conditie, ce se exploreaza se si carteaza, asta ca sa dam sansa la cat mai multi sa faca explorari in premiera. De la valul de descoperiri din Valea Ponorului trecuse destul de mult timp si eram in pana de pesteri noi. Conform relatarii mele de la sedinta, eram super echipati, cam 120 metri de coarda, spituri manufacturate (ca altele nu erau, unul il mai puteti vedea la put, pe peretele din stanga), echipament de verticala cat incape... ca pentru un put de 80 de metri. Ajungem la put, Oli arunca o piatra, si stupoare, piatra loveste imediat ceva. Mai incercam odata, acelasi rezultat. Dezamagire generala. Eu bat spitul, fixam coarda si plec in jos. Cam 15 metri. Jos, sala mare, il strig pe urmatorul si pana ajunge jos plec sa caut continuarea. In jur nimic semnificativ, dau doar de o galerie lunga care se termina. Intre timp coboara si Adi Zirbo, plecam impreuna spre capatul salii in care am coborat. In stanga jos langa perete pare a fi o gaura. Ma aplec si printre bolovani simt vantul care imi stinge lampa. Curentul de aer era fantastic, arunca firele de nisip in sus. Incepem sa sapam, facem loc si Oli care era cel mai experimentat, patrunde inauntru. Ne striga ca e pe galerie, ca se aude apa si putem sa venim. Ne strecuram incet printre bolovanii instabili si in fata noastra, la capatul unei pante de aproape 45 de grade se aude apa care se arunca intr-o cascada. Nici nu ne gandim sa coboram cascada, in amonte ne asteapta kilometri de pestera. Coboram pe deasupra cascadei in activ. Suntem intr-un canion subteran lat de maximum 2 metri si inalt ca nu-i vedem tavanul. Raul curge pe toata latimea asa ca nu putem continua decat prin apa. In calitate de descoperitor merg primul. Nu e foarte simplu pentru ca suprafata pe care curge apa e relativ moale si din loc in loc are gauri care au peste doi metri adancime si se intind pe toata latimea galeriei. Inaintam greu, mai mult pe pereti si sprijinindu-ne in brate, si pestera nu se mai termina. Din loc in loc curentul de aer de la intrare isi face simtita prezenta. Decidem ca la primul reper clar sa ne oprim, dar reperul nu se mai iveste. Intr-un tarziu, in momentul in care incepeam sa ne plictisim, un bolovan pare sa blocheze trecerea. E doar o iluzie, galeria continua spre dreapta in timp ce din stanga apare un afluent timid. Ne cataram pe bolovan si ne hotaram sa ne intoarcem. Ne intoarcem cartand si spre seara iesim din pestera. Trupa pleaca la Cluj si raman cu Adi. Decidem sa intram si a doua zi sa cartam galeria din sala putului.

A doua zi, inainte de a intra din nou bantuim prin zona si mai gasim niste pesteri mai mici. Pe la amiaza intram din nou, ne facem treaba si la iesire pe la vreo 5 metri de sol bo-gipsul (?!) de la picior mi se desprinde. Adi e deja sus asa ca trebuie sa ma descurc singur. Cobor incet incet pana jos si reiau urcusul.
Am revazut pestera dupa mai bine de 10 ani. Intre timp canionul ajunsese la aproape 4 kilometri si fusesera descoperite noi galerii in ceea ce parea sa fie unul sau niste etaje superioare. Am intrat o gramada de oameni, dar expeditia nu s-a soldat cu mare lucru. Oricum partea finala a ramas netopografiata si cateva semne de intrebare raman inca deschise.