Halasi Gábor, 1953-1984

Articol preluat de pe www.speosub.ro

calin dragan

Public

Galeriile sumbre ale reţelei de la Izbândiş, şi tragedia ce s-a consumat în obscuritatea lor, vor rămâne pentru totdeauna simbolul prieteniei dintre speologi, camaraderiei ce nu cunoaşte hotare, demonstrând, fără echivoc, că omul nu s-a născut pe această lume ca să rămână singur.
Iar Gábor Halasi, bunul nostru prieten Gabi, va rămâne veşnic în memoria noastră, ca un erou căzut la datorie, pe altarul sacru al cunoaşterii, ca un om adevărat.

11 Noiembrie 1984. Dimineaţă rece, neplăcută, de început (prematur, poate) de iarnă. Urcăm pe valea Izbândişului, împreună cu invitaţii noştri, colegii de la G.E.S. “Aragonit” Arad. Povestim despre scufundări, sifoane, despre vestitul izbuc Izbândiş, pe lângă care în curând vom trece, despre exploratorii acestuia… La Izbândiş, surpriză: Gábor Halasi, împreună cu un coleg de club. Facem prezentările, căci mulţi dintre coechipierii mai tineri îl cunosc pe Gabi – cum îi spunem noi, între prieteni – doar din publicaţii sau auzite. Gabi, modest ca întotdeauna, încearca sa ma convingă de inutilitatea prezentărilor: “Suntem doar speologi cu toţii!”. Mai povestim una-alta, despre proiectele zilei în curs, despre visuri şi colaborări viitoare, ne urăm reciproc succes, şi noi pornim (oare pentru a câta oară?) în sus, pe valea Măguranului. În urma noastră, Gabi, zâmbind cu subânţeles, zice ca pentru sine: “Ce oameni, nu pot să stea acasă pe frigul ăsta? Măcar eu intru în sifon, acolo e mai cald decât afară”. Zâmbim şi noi, şi ne îndepărtăm cu părere de rău că nu avem timp să asistăm la acţiunea de scufundare.

Seara, ne despărţim în gara Vadu Crişului de prietenii arădeni, şi cu “Fantomas”, trenul speologilor, ne îndreptăm spre Cluj-Napoca. În Şuncuiuş, lansăm obişnuitele strigăte de “speo”, semn că le-am ţinut locuri colegilor reântorşi din diverse zone ale Pădurii Craiului. Într-adevăr, ne întâlnim cu câţiva, dintre care 3 simpatizanţi ai grupului nostru. După cordialităţile de rigoare, dintr-o dată, aflăm vestea la care niciodată nu ne-am fi aşteptat: “Un scafandru a ramas în Izbândiş, e multă lume adunată acolo !”. Cel care ne informează nu ştie mai multe, dar pentru mine şi atât este de suficient. Eu ştiu ca GÁBI este cel care a intrat în Izbândiş. Nici nu apuc bine să cântăresc ce e de făcut, că mă trezesc în gara Bratca, cu rucsacul în spinare şi, împreună cu unul din colegi, fugind spre Şuncuiuş. Sper încă să fie o alarmă falsă şi să pot prinde un alt tren spre casă. În gară, ma întâmpină Péter Dobrai, coleg de club cu Gabi, care îmi spulberă toate speranţele: Gabi a intrat la 12 şi ceva în sifon, acum este ora 22, şi nu a ieşit. Mai aflu de la Péter că la Izbândiş sunt prezenţi deja o mulţime de speologi, printre aceştia şi câţiva scafandri de la C.S.A. Cluj-Napoca, care vor încerca să-l caute pe Gábor, intrând în sifon prin cele două puţuri aflate în peştera fosilă Izbândiş, că Ghiţă Brijan, sosit expres cu maşina condusă de Iancu Orăşanu, tocmai de la Dr. Petru Groza (actualmente Ştei, n.r.), a încercat deja o intrare în sifon, dar datorită lipsei unui echipament corespunzător, a renunţat. Aflu, de asemenea, că Gizi Halasi, soţia lui Gábor, este şi ea prezentă, şi că a fost dată alarma, atât în ţară (de unde însă alţi scafandri, din motive obiective – deplasări pe teren, lipsă de echipament – nu pot interveni) cât şi în Ungaria, de unde se aşteaptă răspunsul.

Soseşte trenul dinspre Cluj, aducând forţe proaspete şi echipament de scufundare, de la C.S.A.. Ne deplasăm cu toţii la Izbândiş, unde e groaznic de frig şi toată lumea stă, zgribulită, în jurul unui foc, aşteptând întăririle. Se constituie o echipă de porteri, care transportă echipamentul de scufundare până la cele 2 puţuri. Apoi, scafandri C.S.A. coboară în acestea, pentru a-l căuta pe Gábor. În puţul 2 (care încă nu a fost joncţionat cu sifonul), nici urmă. În puţul 1, rilul tras de afară şi până la punctual terminus cunoscut, este în regula. Scafandrul Daczó Csaba coboară până la aproape de -40, fără a observa ceva deosebit, iar Vincze Zoltán hotărăşte să verifice traseul P1 – intrarea în sifon, lung de 90 m, timp în care noi evacuăm echipamentul din peşteră. Afară aflăm – cum de altfel bănuiam – că şi pe acest parcurs toate sunt în regulă. Alături însă de această veste, ne întâmpină zgomotul compresoarelor, semn că prietenii scafandri din Ungaria au sosit. Ne strângem mâinile, şi până la pregătirea echipamentului, povestim. Noi, despre ce s-a întâmplat şi despre speranţa noastră că Gábor a trecut sifonul şi, din cine ştie ce motive, nu a mai putut să se întoarcă. Ei, despre cum au reuşit, numai în câteva ore, să sosească echipaţi corespunzător la locul accidentului.

Telefonul a sunat întai, la orele 20:35, la Budapesta. Ce putea face însa, de unul singur, duminică seara, la această oră total nepotrivită, Surányi Csaba, membru al Clubului de scufundări “Amphora”, după ce Széplaki Kálman, coleg de club cu Gábor Halasi, îi comunicase vestea plină de dramatism? Ceea ce este normal în asemena împrejurări: să alerteze cât mai multe personae, pentru organizarea unei intervenţii eficiente. După multe apeluri neâncununate de succes, Csaba reuşeşte să vorbească cu Simsa Péter, preşedintele clubului “Vertikium”. Scafandrii acestui club se scufundaseră deja în Izbândiş, sunt deci cei mai potriviţi pentru o intervenţie, dar echipamentul este de mult pe vapor, cu destinaţia Vietnam, unde se preconizează o expediţie speologică.

Cei de la “Amphora” ar putea împrumuta un compresor şi ceva echipament, dar distanţa este mare, şi timpul este cel mai preţios în asemena cazuri. Telefon la Debrecen, la MHSZ. Acasă se află Röth Sándor, ceilalţi se află de o săptămână în munţii Bükk, într-o tabără de cercetări. Röth este informat deja despre accident, fiind şi el alertat de la Oradea. Aflând de dificultăţile de la Budapesta, nu mai stă pe gânduri: forţează magazia clubului şi pregăteşte echipamentul necesar pentru intervenţie. E convins că ceilalţi, de îndată ce se vor întoarce acasă, vor şi pleca în România. Dar cum se poate rezolva în timp aşa de scurt problema trecerii frontierei? Sosit după orele 20 acasă, Adamkó Péter, preşedintele S.E. din Kinizs, speolog experimentat, membru în conducerea reţelei salvaspeo din Ungaria, îşi asuma răspunderea de a soluţiona problema. Telefoane, intervenţii, miliţia sectorului II (aici există mai multe peşteri şi lumea e obişnuită cu intervenţiile), ministerul de externe, oficiul vamal, autorităţile din România, armata, Crucea Roşie, Debrecen, “Vertikum”, mulţi alţii. Dar, până echipele de salvare sunt gata, şi formalităţile sunt rezolvate.

Dintre ei de la “Vertikum”, se îndreaptă spre românia Bacsu Denes, Mogyorosi Gábor şi Bógnar Tibor membri ai reţelei Salvaspeo. Distanţa este însă mare, vor sosi probabil târziu la faţa locului. Dar aduc cu ei un compresor şi echipament de rezervă.

Între timp, la Debrecen, membrii MHSZ s-au reântors din tabără. Sunt obosiţi, toată ziua au lucrat la betonarea intrării peşterii Diabazului. Au aflat însă de ce s-a întâmplat la Izbândiş, şi – mai ales că majoritatea îl cunosc bine pe Gábor – nu mai stau pe gânduri. Încarcă maşinile cu echipamentul deja pregătit şi cu un VAZ şi 2 limuzine, se îndreaptă spre frontieră. Aici, sunt aşteptaţi de Széplaki Kálman, cel care dăduse alarma. Toate sunt în regulă, sunt verificate doar paşapoartele şi, cu toată viteza, echipa se îndreaptă spre Izbândiş.

Şi iată-i gata de intervenţie. Buteliile au fost încărcate, echipamentul verificat. Czakó László, preşedintele clubului de scufundări al MHSZ din Debrecen, se pregăteşte pentru intrarea în sifon. Cu cât va acţiona mai repede, cu atât şansele de a-l găsi pe Gabi in viaţă promit a fi mai mari…

“Doar o singură persoană încape în conducta strâmtă pe care înaintez. Apa este uşor opalescentă, vizibilitatea fiind însă bună. Până la 90 m înaintez fără a mai căuta, căci terenul a fost verificat înaintea mea de scafandrii români. Urmez rilul, care stă, singur, mărturie a trecerii omului prin fluidul infinit. Până la 170 m. Aici se sfârşeşte brusc, şi Gábor nicăieri. Nu am la mine alt ril, aşa că trebuie să ies afară. Gizi, plângând, mă întreabă: ‘-Totul s-a sfârşit? –Nu, – îi spun -, curaj, doar nu-ţi pierzi tocmai acum speranţa?’. Schimb buteliile, iau cu mine o bobină cu ril, şi reintru în sifon. La 170, leg rilul nou de cel vechi şi după un cot de 90 de grade, continui înaintarea. După 10-15 m, descopăr o bucată tăiată de ril, apoi încă una. Aici s-a mai umblat înaintea mea, dar, Dumnezeule, ce s-a întâmplat? La 200 m de la intrare şi -40 adâncime, îl găsesc pe Gábor. Sistemul de iluminare nu îi funcţionează, detentorul nu îl mai are în gură, masca îi este plină de sânge… Sunt zguduit profund de cele văzute. Mă podideşte plânsul dar aici nu este timp pentru aşa ceva. Îi verific sumar echipamentul. Totul este în perfectă stare. Încerc să-l trag după mine, dar nu reuşesc. Este deja rigid. Ajuns din nou la suprafaţă, nu reuşesc decât să fac semnul fatal: ‘s-a sfârşit’”.

Afară e un frig aspru, necruţător. Stăm cu toţii, încremeniţi, nu atât de frig, pe care nu-l mai simţim, ci de durere, în jurul focului. Compresoarele nu funcţionează tocmai bine, tot din cauza temperaturii reduse. Czakó, în urma decompresiei necorespunzătoare, are probleme. Este şi foarte obosit. Se retrage pentru a se odihni câteva ore. Ne refacem şi noi, cum putem, forţele. Sosesc întăriri. Ne-am adunat vreo 100 de persoane, fiecare gata să faca tot ce-i stă în putinţă pentru bunul mers al acţiunilor.

Urmează o nouă încercare. Kókai Jancsi intră primul până la P1, unde e introdusă o coardă cu care se va încerca scoaterea lui Gábor. Îl urmează Czakó, care încearcă să ducă coarda până la 200. Dar apa este foarte tulbure şi, deşi Laci cunoaşte bine galeriile submerse, iată-l şi pe el în pericol: încâlcit în coardă. Îşi caută cuţitul, dar nu-l găseşte. Cu o voinţă şi o stăpânire de sine fantastică, deznoadă coarda, se eliberează, şi ieşit afară decide: acţiunea este prea riscantă pentru a fi continuată aşa. În consecinţă, Szentesi Péter pleacă la Debrecen cu maşina, pentru a aduce 250 m de narghilea. Între timp, încercăm să o îmbărbătăm pe Gizi, care nu a dormit, nu a mâncat, nu a băut nimic de duminică seara, iar acum nici nu mai poate plânge, trăind doar cu speranţa că-l vom putea aduce afară pe Gábor.

Marţi, 13 Noiembrie, Czáko Laci intră, ajutat de încă doi scafandri, cu narghilea şi legătură telefonică, din nou în sifon, îl remorchează pe Gábor până la P1, pe unde acesta este tras afară din sifon, pus într-un sac de dormit şi scos la suprafaţă. Este ora 18:30. Au trecut 54 de ore de când Gábor a intrat, pentru ultima oară, în Izbândiş.

“Acum am suficient aer, îmi pot permite să-l privesc mai atent – povesteşte Laci Czakó. Rilul este încâlcit de patru-cinci ori în jurul picioarelor, probabil de aceea a şi fost tăiat. Apoi, cine ştie ce s-a mai întâmplat… Într-un săculeţ mai are la el ceva ril, pe vesta de flotabilitate este prinsă şi tăbliţa de cartare, pe care, scris ordonat, pot citi 78 m (mai mult ca sigur, acest lucru a fost scris într-un spaţiu aerat), apoi, ceva mai neclar, 5 m, 17 m, 29 m şi un minus. Apoi, nimic… Am asistat şi la autopsia făcută a doua zi, în 14 noiembrie. Gábor nu a înghiţit apă, timpanul îi era intact; probabil cea care a cedat a fost inima? Stres subacvatic! O variantă submersă a claustrofobiei. Spaţiu închis, pierdere bruscă a oricărei posibilităţi de orientare, panică, inima începe să bată neregulat, e solicitată peste normal şi, dintr-o dată, cedează. Sfârşitul stupid al unei vieţi active şi pline de realizări”.

Căci, într-adevăr, viaţa lui Gábor Halasi a fost plină de realizări:

6 Aprilie 1970, prima peşteră vizitată, Gheţarul Scărişoara;
12 Aprilie 1970, Moneasa: întâlnire cu speologii de la “Liliacul” Arad. Cartări în peştera de la Merezărie şi Avenul din Dâmbul Boianului;
25 Aprilie 1970, membru al C.S. “Liliacul” Arad, şi apoi preşedinte;
1978, redactează, împreună cu M. Chevereşan şi L. Groh, buletinul cercului, numit “Aragonit”, care se opreşte însă la primul numar;
19 Noiembrie 1980, se înfiinţează C.S. “Cristal” Oradea; nu după mult timp, G. Halasi este ales preşedinte (cercul este afiliat la FRTA doar în martie 1984);
29 Februarie 1984: se constituie G.S.S. “Transilvania”, ca secţie a C.S. “Cristal” Oradea. G. Halasi este ales preşedinte; editează, împreună cu S. Sârbu şi L. Vălenaş, revista STYX, prima revistă românească de scufundări subterane;
1970-1984: 930 de peşteri vizitate şi/sau cartate (în calitate de speolog);
48 de articole şi lucrări apărute în diverse ziare şi reviste;
prima scufundare: Moneasa, sifonul peşterii din Meghieşul Sec;
activitatea de scafandru: 119 plonjări (dintre care 16 numai în Izbândiş), în 58 de sifoane; 31 de sifoane trecute, totalizând 1050 m galerii submerse; 3300 m galerii cartate post-sifon;
cel mai lung sifon: Izbândiş, 241 m lungime, -40 m denivelare;
cea mai mare descoperire (datorată scufundării): 25 Mai 1984, Pădurea Craiului, vestigii arheologice cu o vechime de cca. 4000 de ani, aparţinând culturii de Vad;
total timp petrecut sub apă, 23 h 58’, exclusiv cea din urmă scufundare, Izbândiş, 11 Noiembrie 1984.

“Am coborât cu Gábor, în Octombrie 1983 şi apoi din nou, în August 1984. Alături de el, aveam întotdeauna o plăcută senzaţie de siguranţă, alunecând spre adâncurile tăcute şi reci ale acestui izbuc, unde doar aerul expirat de noi deranja liniştea apăsătoare. Voiam să trecem sifonul, acesta era ţelul nostru. Dar sifonul, perfid, ne punea noi şi noi piedici în cale. Voiam să-l trecem, dar nu reuşeam… Gábor nu s-a lăsat însă învins, n-a renunţat, şi iată, ultima s-a scufundare, aşa cum stă mărturie plăcuţa s-a de cartare, i-a permis trecerea celui mai lung sifon din ţara (la acea dată, n.r.), sifonul Izbândiş. Mulţumire plătită prea scump de cel care a fost pentru noi, fără îndoială, cel mai activ speolog amator şi cel mai bun scafandru de peşteră. Gábor a trecut Izbândişul, dar apele negre ale STYX-ului l-au răpit, prea neaşteptat, prea nedrept şi prea devreme, lăsând pe mal atât de multe ce ar fi avut încă de făcut” (Şerban Sârbu).

Epilog trist, dar, pe undeva, inspirând un sentimet greu suportabil, de adâncă şi filozofică reverie: oamenii pot fi cunoscuţi cu adevărat doar în situaţii deosebite. Atunci, când fluviul vieţii se varsă în apele STYX-ului, dar dispar graniţe dintre state, popoare, dispar reguli, legi şi instrucţiuni, dispar interese personale şi obligaţii de familie sau serviciu, atunci când scânteia de speranţă că cel ajuns în dificultate este încă în viaţă aduna oameni dispuşi să facă totul, chiar să-şi rişte viaţa pentru camaradul lor.

“Gabi, acum tu pleci… Dar noi nu te vom uita niciodată!…”

Grupaj realizat de Paul MATOS, după informaţii, materiale şi articole puse la dispoziţie de Gizella HALASI, Şerban SÂRBU, Ioan DOBRESCU, precum şi după articolul lui György Z. VINCZE, apărut în ziarul NEPSPORT, din 23 Decembrie 1984

Articol publicat si preluat de pe www.spesub.ro

Halasi Gábor (Foto: Arhiva Halasi Gizella)

Placheta amplasată de catre echipa Speosub în anul 2009 - Foto: Călin Drăgan