Peştera de la Izbucul DĂMIŞENILOR este situată în versantul stîng al Văii Brătcuţa, aproxiamtiv la jumătatea distanţei dintre Valea Chivadarului şi Pîrîul Feţii, afluenţi de stingă ai acestei văi.

Izbucul Dămişenilor a fost reperat, în 1968, de T. Rusu cu ocazia marcărilor cu fluoresceină a apelor din depresiunea Damiş. Ulterior, el a fost semnalat în literatura de specialitate de către: T. RUSU şi GH. RACOVIŢĂ (1971), T. RUSU (1981) şi I. ORĂŞEANU (1983).

Resurgenţa propriu-zisă este formată din patru izvoare. Două dintre acestea, situate în amonte, sînt temporar-active iar celelalte două sînt active. Prin adîncirea albiei Văii Brătcuţa, locul de ieşire al apelor la suprafaţă s-a deplasat spre aval, la cote din ce în ce mai coborîte. Din această cauză, resurgenţa primară a rama; suspendată în versantul văii cu 5-6 m, fiind reactivată numai în timpul viiturilor. În astfel de situaţii, apele debuşează la suprafaţă dintr-un lac-sifon (ce se menţine în permanenţă), situat la baza unui abrupt surplombat ce dă impresia unei guri de peşteră.

În 1984, un grup de scufundători de la C.S.A. Cluj-Napoca, condus de Rajka G., a depăşit sifonul amintit, intrînd în reţeaua carstică dinspre depresiunea Damiş. Pînă în 1985, P. I. D. care a făcut obiectul mai multor expediţii de explorare conduse de Daczo G., Vincze Z., Nagy B., ş.a., a fost cartată pe o lungime de 2.810 m. Accesul în subteran este posibil numai cu echipament de scafandru autonom. Lungimea lacului-sifon de la intrare variază, în funcţie de debitul apelor, între 10 - 25 m. Dincolo de acesta se desfăşoară o galerie principală, uşor ascendentă, puternic meandrată, drenată de un curs de apă permanent, în lungul căruia se întîlnesc numeroase plaje de nisip şi argile. Tot în lungul său se dezvoltă patru săli mai importante, dintre care S.3 (Fig. 81) este cea mai mare (73 m lungime X 27 m lăţime). În timp ce S.2 şi S.3 .sînt săli de prăbuşire, S.1 şi S.4 sînt săli de coroziune, situate în amonte de sectoare foarte înguste unde apele s-au acumulat, depunînd cantităţi imense de aluviuni. Galeriile afluente, în număr de patru, au şi ele o desfăşurare meandrată, sînt scurte, scunde şi, uneori, foarte înguste.

Secţiunile transversale din lungul peşterii sînt foarte variate, fiind atît în calcare masive, cît şi în calcare stratificate, putînd să fie patratice, triunghiulare, dreptunghiulare sau fusoidale. Dintre formaţiunile stalagmitice predomină scurgerile parietale, stalagmitele şi stalactitele. Amonte de afluentul 3, galeria principală meandrează şi mai puternic, ca urmare a scăderii pantei, lăţimile cresc pînă la 6 - 7 m iar plajele de nisip devin mai numeroase.

În final, se ajunge la sifonul 2, lung de circa 10 m, dincolo de care se desfăşoară, după aprecierea exploratorilor, o galerie de aproximativ 4 km lungime, ce urmează a fi cartată.

P. I. D. a fost generată de apele captate în subteran prin ponoarele din depresiunea Damiş (Ponorul de la Peşteruţa, Ponorul Toaia şi Ponorul Munău).

Sursa:

• Rusu, T. (1988). Carstul din Munţii Pădurea Craiului. Ed. Dacia, Cluj, 254 p.
• Styx 2 - "Izbucul Damisenilor"