Peștera Osoi continuă! – Târâșul care nu se termină niciodată (I)
Explorări și cartare în galeriile joase ale Peșterii Osoi, în toamna anului 2019
O tură a echipei Cristal Oradea, cu Dan Pitic, Răzvan Dumbravă și Daniel Tuns, dincolo de vechiul terminus al Peșterii Osoi. Unsprezece ore de explorare, aproximativ 200 m cartați și aproape 250 m explorați confirmă că peștera continuă.
Peștera Osoi continuă!
...sau...
Târâșul care nu se termină niciodată!
Istorisirile despre târâșul din Peștera Osoi m-au fascinat și mi-au stârnit curiozitatea de ceva vreme… Aveam întrebări multe și nu înțelegeam de ce s-au oprit cei care au fost acolo. Multe povești despre un târâș lung, despre apă, sifoane, momente în care pur și simplu nu mai vrei sau nu mai poți să mergi mai departe…
Și totuși, ce mare lucru ar putea fi? Un târâș de 1000 de metri… Dacă există posibilitatea să mergem mai departe, de ce nu mergem? Poate fi vorba de sifoane care vor bloca înaintarea, dar nimeni nu susținea suficient de argumentat așa ceva… Semisifoane, cel mult…
Am ”săpat” puțin și am aflat încet, încet…
După interesul ridicat generat de peșteră în anii ’70 până a fost realizată cartarea (L. Berecz, Gh. Drimba, L. Toth, F. Kadas), a urmat o perioadă în care explorarea s-a oprit. Au existat foarte multe ”vizite” și posibil încercări de a intra pe târâș ale membrilor clubului Crysis, dar din spusele tuturor celor care aveau informații aproape întotdeauna era apă. Există se pare și un proiect de recartare a peșterii al celor de la Crysis, care cel mai probabil este ”înghețat” în momentul de față.
În toamna anului 2014, Dan Pitic, împreună cu Claudiu Druță și Ani Hulban (Axinte) [Cristal Oradea] înaintează pe târâș depășind terminusul din 1975 care apare în harta publicată cu aproape 120 m, cartând această porțiune. În acest punct tavanul coboară puțin și apare apă pe o porțiune mare, de aproape 30m. Nu este sifon, dar neavând nici un neopren, echipa se oprește și amână explorarea. De atunci, nu mai apare nici o informație despre explorare, deși la un moment dat, pe târâș, în primii 300 de metri apare în argilă scris anul 2018. Este posibil ca și alte echipe să fi intrat, dar ce a apărut au fost doar istorisiri ”la bere” despre târâșul care nu se termină niciodată, sau fantasmagorii despre sifoane și săli…
Comparație între harta publicată în Nymphaea 1978 (p. 279 – p. 328) - ”Cercetări de speologie fizică în Munții Pădurea Craiului” Liviu Vălenaș, Gheorghe Drâmba și drumuirea realizată de echipele Cristal Oradea 2014, 2015 (Dan Pitic, Claudiu Druță, Ani Axinte), 2019 (Dan Pitic, Răzvan Dumbravă, Dani Tuns) (se lucrează încă la aplicarea declinațiilor și la detalii de suprapunere)
Așa că, profitând de o vară toridă, o perioadă foarte mare de secetă și ape foarte scăzute peste tot în munții Pădurea Craiului, am început să planificăm. Nu ne-a prea ieșit, nu erau doritori. Probabil legendele despre acest târâș își pun amprenta pe psihicul oamenilor.
În fine, după câteva tentative nereușite, pe la mijlocul lui octombrie, se încheagă o echipă de la Cristal. Împreună cu Dan Pitic și Daniel Tuns, pregătim în sfârșit o intrare, cu scopul de a forța vestitul târâș. (Eu îmi făcusem încălzirea puțin cu o incursiune solitară pe prima porțiune cu trei săptămâni înainte, pentru a vedea ce înseamnă acel târâș și pentru a verifica calibrarea la Disto). Planificasem să mergem cu neoprene și să înaintăm și în condițiile în care întâlnim apă. Deși ne propusesem să avem și o echipă suport, astrele nu s-au așezat așa cum trebuia, colegii de la club fiind care pe unde…
Am ajuns în final la peșteră, dar ceva nu voia să fie totul cum trebuie. Banana lui Dan cu neoprenul rămăsese acasă… Începeam ziua cu puțină dezamăgire, dar am hotărât să intrăm, și dacă va fi, să forțez eu locurile cu apă să vedem dacă va continua. Deși puțin trist de situație, eram entuziast că reușim într-un final să intrăm. Văzusem de curând Izbucul Dămișenilor care avea un nivel nefiresc de scăzut, deci știam că peste tot în munții ăștia apele sunt mici, chiar exagerat de mici.
Parcurgem repede prima porțiune de târâș, cu bananele relativ voluminoase. Nu va fi ușor să târâim banane așa mari cu noi, dar trebuie dus neoprenul. Ar fi păcat să nu trecem mai departe. În aproximativ jumătate de oră ajungem la începutul târâșului, în locul unde Galeria Principală devine mai joasă… Eram pregătiți, cu genunchiere și cotiere, pentru câteva ore bune de ”mersul piticului” combinat cu ”mers în patru labe” și ”târâș pe coate”.
Se merge ”alert”, Dan Pitic având un ritm care ne cam obosește. Ne așteaptă totuși din când în când, și ne tragem sufletul cât timp el își mai aruncă privirea pe hartă…
Continuăm cu entuziasm trecând de la târâș pe piatra, la târâș pe nisip, mers în genunchi, pe burtă sau pe spate, în lateral sau într-o dungă, după cum îți găsești cea mai bună soluție să îți protejezi oasele să nu ajungă în contact cu roca dură…
La un moment dat… inevitabilul… Avem apă în față. Dan e destul de pesimist, spune că dacă este apă aici, nu avem nici o șansă să trecem mai departe… Și totuși, eu sunt încă entuziast. Apa e mică, putem merge. Hai! Și încet încet, trecem mai departe. Fără să ne udăm foarte tare, deși totul devine ”murdar” și ”ud” așa cum ”îi șade bine” unei peșteri. Ajunsesem aproape de terminusul hărții vechi, dar nu eram încă în locul unde se oprise echipa Cristal în 2014.
Mai mergem puțin, și o galerie și mai lungă e inundată… Dan se oprește… E momentul în care se pare că ar trebui să îmbrac neoprenul. E mai ”sănătos”. Hotărâm ca Dan Pitic și Dani Tuns să aștepte, să ”pună” de o supă și eu să merg să văd ce e mai departe.
Experiența îmbrăcării neporenului e ”unică”. Probabil și mai ”atrăgătoare” e când îl îmbraci ud, deci eu m-am considerat norocos. A durat ceva până am reușit să parcurg întreaga ”operațiune” dar la un moment dat am plecat. Apa nu era mare, dar suficient cât să intre în cizme. Am parcurs prima porțiune cu apă, a urmat o porțiune de târâș uscat și încă o galerie inundată cu apă și mai mare. Dar nimic imposibil de trecut, chiar fără neopren. După asta, totul părea că revine la normal. Am înaintat 10 minute după care m-am întors să le dau vestea și să îi conving să mergem mai departe.
Nu mi-a trebuit mult și ne-am urnit cu toții. După încă aproape 80-100m am ajuns la punctul în care Dan a spus că s-au oprit. Galeria era aproape uscată, doar puțin noroi pe fund. Aveam în față un laminor de aproape 30 m, drept.
Aici i-a revenit entuziasmul și lui Dan și am început să cartăm. Aproape 2 ore. Înaintând încet, construind puncte de viză. O succesiune de galerii joase, dintre care încă una cu apă, de aproape 30 m. Apoi ceva sală mai lărguță și din nou târâș.
La un moment dat, apare în stânga o galerie tubulară. Pare că atunci când e apă, e inundată total. Sau… era o perioadă când se întâmpla așa. Are argilă peste tot, și te scurgi încet prin ea. Merg câțiva metri, galeria cotește din nou la stânga și e descendentă… Interesant, dar… avem de mers pe principală. Mă întorc în momentul în care ajunge și Dan. Semnăm viza pentru galerie și continuăm.
Încă vreo 60 de metri... Și deodată… la capătul unui târâș care devenea tot mai dificil se aude… ciudat… ecou… În stânga, altă galerie… Îi spun lui Dan, îi construiesc o viză și mă târăsc rapid, curios, spre zona unde se auzea ecoul. Le strig colegilor că vom găsi ”marele Osoi”, și… după un târâș strâmt de 9-10 m se deschide o sală mai mare… Prima de acest gen după atât târâș epuizant, dar nu atât de impresionantă ca cele din zona de intrare.
Ne-am regrupat aici, și am oprit cartarea… Ne gândeam să mergem mai departe, să vedem ce mai este… Trecuseră deja 5 ore, și știam că avem 3 ore bune de efort înapoi. Am explorat puțin sala, cu un etaj la vreo 3 metri, cu formațiuni interesante. Și am pornit mai departe, printre formațiuni tot mai multe și mai frumoase.
După numai 20 de metri însă, un ”lac” se întindea cât vedeai cu ochii, adică, atât cât te lăsa tavanul, plin de ”macaroane” să vezi.
Galeria are cam 0,3 – 0,4 m înălțime și peste tot este apă. Am înaintat încet, pe spate cu mare grijă pentru mulțimea de stalactite care umpleau tavanul.
La un moment dat, în stânga, se aude un fel de cascadă… Îmi dau seama că apa împinsă de mine curge undeva, dar este prea strâmt să îmi dau seama ce este.
M-am dus pe spate aproape 25 de metri, vorbind cu Dan până nu l-am mai văzut. Nici nu îl mai auzeam, având gluga de neopren și capul în apa de 30 de cm. ”Lacul” s-a terminat, fiind alimentat de un ”activ” destul de static care venea din dreapta și sifona.
În stânga, se deschide o mică sală cu coloane și lumânări, prin care se trece, ocolind puțin și revenind după 20 de metri la activ.
Dimensiunile sunt acceptabile, mergând în picioare, iar ”peisajul” se schimbă… Pe jos e mult mai curat, și apar gururi și concrețiuni.
După alți 50-60 de metri tavanul coboară din nou și galeria continuă, pe activ, în mici etaje de gururi… M-am oprit aici, le spusesem colegilor doar că merg puțin să văd ce urmează. Trebuia să ne întoarcem… Eram curios ce urma, dar probabil că mai este mult încă de explorat…
Am revenit în sala unde Dan și Dani rămăseseră să mă aștepte… Nu știu cât timp a trecut, dar ”micuțul lac” nu era așa ușor de trecut deci probabil că mi-a luat aproape o oră. Dan plecase să exploreze galeria din imediata apropiere, probabil plictisit de așteptare dar și curios de ce ar putea fi, mai ales că se simțea curent venind de acolo.
Mi-am tras puțin sufletul, am povestit cu Dani și am plecat înapoi. Aveam mult de mers, dar noroc că ne lăsasem tot bagajul înainte de primele ”bălți”. Era deci puțină libertate de mișcare, iar eu eram îmbrăcat în neopren, așa că mă deplasam destul de ușor, nemaiavând grijă la apă.
Când ajungem la galerie, Dan tocmai se întorcea. Ne povestește repede că este curent, că galeria merge, și că a ajuns până la un horn. Continuă și e interesant, deci și aici mai este de lucru…
Încet încet, ne mișcăm. Oboseala și șocurile în diversele oase, își pun amprenta… Ne mișcăm un pic cu încetinitorul și încercăm să ne protejăm cât putem genunchii și coatele. Ajungem la bagaje facem o supă și un ceai, iar eu decid să nu mă mai schimb. Poate că și neoprenul va mai ajuta puțin la protecție, și mă simt bine. Nu îmi e nici cald nici frig, plus că voi căra mai puțin în banană…
Târâșul înapoi e o poveste. Dar nu de spus, e de ținut pentru tine, că altfel nu mai vine nimeni acolo… Dani Tuns, revenit după aproape 5 ani de pauză direct pe târâș îndură cu stoicism și merge oricum numai pe coate și genunchi nu… cred că și el va ține minte bucata aia de mers la întoarcere…
E OK, în general… Ai timp să te gândești la multe, la prea multe. Și la faptul că nu se termină, și că nu știi când naiba ai trecut prin atâtea locuri pe care nu le-ai băgat în seamă când ai venit. Și cel mai crunt este că… după toată bucata asta, mai urmează și partea de la intrare… Care devine insuportabil de enervantă atunci când banana nu mai încape nicicum, niciunde…
Am ieșit pe la 23:00. Stătusem vreo 11 ore, dar nu eram neapărat obosiți. Bătuciți, mai bine zis. În special coatele și genunchii care se cam uitau urât la noi… Și totuși… 200 de metri cartați, și aproape încă 250 de metri explorați pe două galerii… Plus… mândria lui Dan Pitic că a fost în tură cu ”Răzvan și Dani”!
Și faptul că aflasem că Peștera Osoi continuă…
Nu am lăsat să treacă mult timp și am revenit… Într-o formulă nouă, cu Ani și Dani…
Dar asta e altă poveste!
Articolul face referire la: Peştera Osoi
