Peștera Osoi – Târâșul care nu se termină niciodată (II)

Târâșul care nu se termină niciodată (II)

Povestea a rămas în aer, de aceea simțeam că sunt dator să continui…

Deși târâșul este epuizant și traumatizant, faptul că galeriile continuă mă atrăgea tare tare. Voiam să văd ce e mai departe și să vedem direcția… Între timp, am suprapus pe diferite hărți cartarea realizată împreună cu ce avea Dan cartat dinainte și am încercat să identificăm zonele interesante. În următoarea săptămână, împreună cu Dan și Alina Pitic am făcut o tură de exterior.

Nu am găsit chestii extraordinare, dar am marcat câteva posibile puncte de lucru. Am văzut și avenul unde în urmă cu ceva timp Claudiu începuse să lucreze și în câteva locuri prin pădure pare interesant. Dar nimic foarte relevant…Ar trebui să continuăm să explorăm, poate găsim puncte mai interesante în interior în alte direcții. Zona de lucru este încă una foarte mare, ar trebui redusă…



În următoarea săptămână, majoritatea colegilor (Dan, Claudiu, Nico) propuseseră din nou o tură de exterior. Cu săpat la avenul în care s-a mai lucrat și care s-a dovedit a fi chiar aproape de hornul de la mijlocul târâșului… Nu eram foarte entuziasmat, și nici foarte hotărât, dar la un moment dat, mi-am luat inima în dinți și am lansat din nou provocarea… ”Haideți să mergem din nou înăuntru să continuăm!” Erau deja două săptămâni, genunchii și coatele păreau în regulă iar psihic eram bine… Trebuia doar să existe lume care să vrea.

Ani a confirmat imediat. Eram două persoane. După poveștile spuse despre tura anterioară, nimeni nu mai părea foarte interesat. Nu știu dacă li se părea greu sau doar s-a nimerit să nu aibă nimeni timp. Cert este că așteptam… Măcar încă o persoană… La un moment dat, Dani Tuns, confirmă că vine el.

Aveam din nou echipă. Am povestit puțin cu Ani, m-am motivat puțin și am hotărât. Mergem.
Ani mai fusese de vreo două ori în 2014 cu Dan Pitic, atunci când au și recartat o bună bucată din târâș, dar și când au reușit depășirea terminusului din 1975 cartând încă 200 de metri. Știa la ce să se aștepte și era motivată. Poate mai motivată decât mine, având în vedere că durerea din genunchi și coate nu mi se ștersese încă din memorie.

Dani se gândea și el probabil la tura trecută. Amândoi speram că am reușit să îmbunătățim protecțiile și tehnica, și că de data asta va fi mai ușor.

Aveam neoprene. Eu și Ani. Planul era să ajungem la sala unde oprisem cartarea data trecută, să cartăm galeria pe care mersese Dan, după care să ne echipăm în neoprene și să continuăm pe galeria activă… cât ne ține. Aveam planuri mari, ținând cont că trebuia să ieșim în 12-14 ore…

Țin minte din discuțiile cu Dan, că el spera să încheiem proiectul, să cartăm până în capăt, după care încă două trei ture de cartare pe galeriile secundare de la început și putea să finalizeze harta cu recartarea integrală a Peșterii Osoi. Pe de altă parte, eu speram ca după târâșurile astea să găsim altceva… mai mult… Este posibil să se lărgească, să fie din nou săli mari…

Intrăm pe la 11, după ce pregătim bananele. Pentru că avem neoprene, două banane sunt mai voluminoase… de fapt, la fel ca data trecută. Ne-am aranjat mai bine cu genunchierele și cotierele, încercam să fie mai comod.



Trecem rapid de prima parte și începem târâșul. Ani merge prima, ține ritmul destul de alert. Ne mișcăm parcă mai bine și nici nu mai este atât de greu. Sau așa ni se pare. Dani confirmă că e mai bine. Pare mai lejer. Poate din cauză că eram pregătiți psihic, poate pentru că aveam puțin mai mult antrenament și poate pentru că genunchierele stăteau mai bine…



Ajungem în zona cu apă după vreo două ore… Nu era mai multă decât data trecută, dar parcă era mai mult noroi. De câteva zile plouase, probabil erau mai multe infiltrații.



Trecem prin apă și ne udăm câte puțin. Nu exagerat, și cred că este bine că nu am îmbrăcat neoprenele.



Într-un final, intrăm în sala unde ne oprisem în tura trecută și stăm puțin să ne energizăm. O supă… Un ceai…



Ne simțim bine, au trecut vreo trei ore. Urmăm planul și mergem să cartăm galeria explorată de Dan. Eu cu Ani. Dani hotărăște să ne aștepte…

Galeria începe cu un târâș după care se lărgește cât de cât.



Este o alternanță de locuri strâmte, cu mici sălițe unde poți sta ghemuit… Este meandrată, dar pare să meargă pe aceeași direcție generală. Am cartat aproximativ 80 de metri. Trecuse o oră și ceva.



Era curent relativ puternic, și începuse să ne fie frig. Am ajuns la o sală mai generoasă, care continua cu un horn. Laserul bate aproximativ 15 m. Probabil este hornul pe care îl descrisese Dan. Continuăm printr-o strâmtoare, mai cartăm vreo 20 de metri și la un moment dat, galeria coboară brusc, pe un plan înclinat.

Ani merge înainte până când eu fac radierile din vize… Era frig deja, deși după horn, nu mai era neapărat curent puternic. Era aproape o oră jumătate de când cartam. Văzând că galeria continuă, am oprit cartarea și am hotărât să explorăm cât merge. Nu luasem bagaje, așa că trebuia să ne limităm la resursele pe care le aveam cu noi.

Planul înclinat coboară vreo 15 metri… Argilă și nisip. Pare zonă inundabilă, posibil sifon când e apă. Jos o strâmtoare destul de provocatoare. Ani trecuse deja și galeria continua. Încerc să trec, dar nu-mi iese din prima. Îi spun că îmi va lua puțin timp, și îmi răspunde că ea merge înainte să vadă ce e. Dacă voi trece continuăm, dacă nu, se va întoarce.

Încep să sap puțin, este doar nisip… După 5-10 minute, reușesc să îmi fac loc și trec pe spate. Urmează un plan înclinat ascendent aproape identic cu celălalt și galeria continuă meandrat. După aproximativ 20 de metri începe din nou să ”bată vântul”. Se simte curent. Urmează o nouă săliță, cu horn.

Continuăm. Nu se schimbă aproape nimic. Se pare că târâșul ăsta nu se termină niciodată. După horn, nu mai simțim curent. Avem din nou o porțiune îngustă, în continuare târâș… și iar curent. Apare o galerie care face stânga, iar în dreapta o nouă sală. În stânga și în dreapta hornuri mari. Se observă că fundul lor este curat, în perioadele ploioase sigur curge apă aici…


Privind în stânga, la vreo trei metri mai sus, printre formațiuni se zărește o posibilă trecere. Urcăm acolo și intrăm într-o altă mică sală. Jos, un mic ”lac”, de fapt o ”baltă” de 10-20 de cm, iar în sus ceva scurgeri parietale, un horn, și la cinci metri deasupra o fereastră care pare a da într-o sală mult mai mare…

Luminez prin fereastră, dar Ani nu vede lumina, ea aflându-se în zona de jos a hornului inițial. Urcă și ea, să vadă configurația și ținând cont că bateriile intraseră pe modul economic hotărâm să ne oprim și să ne întoarcem.

Presupunând că într-o variantă fericită vom reuși să intrăm pe acolo de la exterior, am făcut o săgeată în argilă, care indică direcția către Osoi…

Înapoi nimic notabil, doar trecerea strâmtorii de la planurile înclinate care mi-a dat puțin bătăi de cap, deoarece poziționarea este ciudată și după strâmtoare trebuie să urci ”abrupt”. Probabil ar fi mai bună soluția ”cu capul înainte”, dar nu este atât de confortabilă.

Ieșim într-un final de pe galerie. Greu… Începe să se simtă oboseala… Când ajungem la Dani, era deja 20:00. Stătusem aproape 4 ore. O întreb într-o doară pe Ani dacă mai are chef de ”bălăceală”, deși eram bine obosiți. Nu mai aveam niciunul nici un chef de apă, de ud, gândindu-ne la târâșul care ne așteaptă.

------

Renunțăm deci la idee, oricum mai este de venit… Poate mai motivați, poate mai mulți, cu timp alocat și fără stresul că trebuie să ieși în aceeași zi. Un bivuac probabil ar fi indicat, în momentul ală știind clar că vei sta acolo și ai timp să te duci în toate părțile. Ideea de a sta nu este numai pentru cât de obosit ești ci și pentru ”minte”, care îți spune că trebuie să ieși, că mai ai atât de mult până afară… Așa suntem ”setați” și trebuie să ”păcălim” asta.

------

Încercăm să ne curățăm puțin, mai facem o supă și un ceai… Ceva poze, și câteva vize mai departe, până la micuțul ”lac” trecut data trecută pentru a vedea mai clar direcția galeriei… Și tot mai trece o oră.

Probabil am început să ne târâm înapoi după 21:00. Deși la venire a părut mai ușor, acum era la fel de greu ca data trecută. Ani a mers în față… mai ”felină” de felul ei. Ne mai aștepta din când în când, până se plictisea… Vedea luminile și mergea mai departe.

Târâșul asta nu prea e de povestit. Deși e memorabil, nu e de memorat. E mai bine să nu îl ții minte. În schimb ai timp să te gândești la ce vrei. Dar mai ales contează să ai unde să-ți <<azvârli>> gândurile. Pe care le poți ”auzi”, amestecate cu zgomotul bananei târâte și cu ecoul nisipului scrâșnind pe pietre, sacadat. Așa te relaxezi și mergi înainte… sau mai bine zis… înapoi către ieșire. Totul e să ai în minte suficiente ”amintiri” pe care să le trăiești sau ”teorii” pe care să le ”despici”… și dacă te poți pierde în toate astea, te vei regăsi la final, puțin mai bine…

Am ieșit după 13 ore. Încă 200 de metri explorați, 100 de metri cartați în altă direcție. Și certitudinea că totul continuă. A rămas galeria principală neexplorată, și continuări în alte două direcții. Cu hornurile e altă poveste… Deci… fronturi de lucru atât în interior cât și la exterior. Proiectul continuă…

Echipa: Răzvan Dumbravă, Ani Axinte, Daniel Tuns [CS Cristal Oradea] @2019