Peștera Ponor

Peștera Ponor este principala cavitate a sistemului hidrogeologic din Valea Ponorului, situată în calcarele neojurasice ale Dealului Mare, pe versantul stâng al văii Ponorului. Ea reprezintă punctul de resurgență al apelor subterane care drenează platoul carstic situat deasupra peșterii.

Cavitatea era cunoscută inițial sub denumirea de „Peștera de la Prihodiște”, însă Gabor Halasi a arătat că această denumire este improprie, deoarece localitatea Prihodiște se află la aproximativ 20 km distanță, iar numele Peștera Ponor reflectă mult mai bine poziția geografică și legătura cu Valea Ponorului. În urma cercetărilor desfășurate între anii 1977–1979 de Clubul de Speologie Amatori „Liliacul” Arad, numărul cavităților cunoscute din zonă a crescut de la 4 la 20, fiind realizate totodată ridicări topografice și experimente de trasare hidrologică.

Peștera este activă din punct de vedere hidrologic și are o galerie principală meandrată care, după aproximativ 110 m, se termină într-un sifon inaccesibil. Deasupra cursului activ se dezvoltă un nivel fosil format din două ramuri: una vestică, suspendată cu aproximativ 4 m și lungă de 45 m, și una estică, de circa 35 m, care comunică prin două mici deschideri cu exteriorul.

Podeaua galeriei active este acoperită în mare parte de nisip și prezintă mai multe bazine, iar nivelul superior păstrează depuneri fine de argilă și pietriș. Speleotemele sunt reduse, fiind reprezentate de stalactite mici, fragmente de planșee stalagmitice și scurgeri parietale dezvoltate în sectorul terminal al galeriei active.

Alimentarea peșterii provine în principal din platoul carstic Dealul Mare, unde nouă doline delimitează un bazin de recepție de aproximativ 100.000 m². Trei ponoare colectează apele meteorice și le conduc spre sistemul subteran. Măsurătorile hidrologice au arătat că aceste ponoare explică doar o parte din debitul observat la resurgență, diferența fiind alimentată prin infiltrații difuze și printr-o pânză freatică locală dezvoltată în masa calcarelor.

Experimentele de colorare efectuate în septembrie 1979 au demonstrat conexiunea directă dintre ponorul nord-vestic și Peștera Ponor. Colorantul introdus în ponor a reapărut după aproximativ 23 de ore, atât prin gura peșterii, cât și prin izbucul situat în apropiere. Compararea cu alte trasări efectuate în Munții Apuseni a sugerat existența unor sectoare inundate în amonte de sifonul terminal, care încetinesc circulația apei. Observațiile efectuate după viituri au arătat că debitul ponorului crește rapid, în timp ce la resurgență creșterea este redusă (20–30%), dar persistă timp de 2–3 zile, confirmând rolul de rezervor al sistemului carstic.

Cercetările realizate la sfârșitul anilor 1970 au reprezentat primul studiu hidrogeologic detaliat al sistemului și au pus bazele înțelegerii circulației subterane din Valea Ponorului.